O fostă și o actuală doamnă

 - Vaaai, da'chiar nu creeed!  Ce mai faci, mai! Mi s-a parut ca esti tu, dar ...Pe jooos? Tu, care erai o doamna?  Doamne, nu-mi vine sa cred! - repeta iritant si cu oarecare satisfactie femeia din fata mea. 

 Concentarea mea  cotrobaieste febril  prin toate sertarasele memoriei, pentru a identifica doamna bine hranita, bine imbracata (si, cand zic bine, inseamna blana lunga si, deh, naturala (ca-i o doamna) cizme cu toc cui, albe, ce se chinuiau evident sa-i cuprinda genunchii inestetici, care dadeau pe dinafara si o esarfa, cat o fata de masa, plina de detalii glamuroase), vopsita si tunata cam peste tot: buze, gene, unghii- dovada bunastarii. 

Am zambit stramb si rabdator. "Ma confunda, e clar!"

- Noi suntem in Spania, draga, de ani de zile. Cunosti Spania?- ma testeaza. 

Ii raspund cu un "nu" sincer. Ca, nu. :) 

Zambetul meu rabdator se stingea incet, deranjat de zgmotul cheilor de masina, cu care se juca enervant. 

-Dar, zi-mi, ce-i cu tine, de mergi pe jos? Zau, nu-mi vine sa cred ca te vad asa! 

I-am  explicat ca locuiesc in apropiere si imi place sa merg pe jos. Am vrut sa mai adaug ca drumul pana la biroul unde lucrez este modul meu de-a evada din preocuparile cotidiene, este ocazia de-a fi cu mine si de a-mi ordona treburile pentru ziua respectiva, de a ma bucura de cantecul ticleanului, de maiestuozitatea lebedelor si de mugurii ce dau sa plezneasca. E sansa de a fi parte din zumzetul elevilor ce nu se grabesc spre scoala si a raspunde saluturilor lor, Si, toate astea  fac ca,  atunci cand ajung la birou, sa fiu extrem de fericita si pozitiva. 

Am vrut, dar n-am facut-o. Cui? 

Doamna, al carei nume  nu am reusit sa mi-l amintesc, a plecat intepat, deschizand masina de la departare. Era un  BMW argintiu. Ca sa stii, draga: habar n-am cate parale face masina ta! Eu ma imbatam cu muguri.

Icoana copilăriei mele

Avea muma deștele încârligate, ca niște crenguțe uscate, crescute haotic. O dureau. Uneori, seara, când da  Dumnezeu să se potolească și să se așeze în pat, lângă noi, o auzeam gemând. Pe atunci, nu înțelegeam ce e alintarea asta. Cum să te doară mâinile? 

Trebăluia muma, cât era ziua de lungă. Când a pus mâinile pe piept, mi-am dat seama că e prima dată când o văd întinsă în pat.

 Mereu cu mâinile murdare de ceva - ba cocă, ba pământ, ba verdeață de la vrejurile de roșii, venea și ne pupa apăsat, încolăcindu-și brațul cu grijă, peste umerii noștri, să nu ne atingă, să ne murdărească. 

Ne iubea muma, cu o patimă adâncă. Fiecare efort al nostru, cât de mic, îl prelua ea. Ea putea. Alerga între grădină și ceaunul cu ciobă de  fasole (în care nu punea decat ceapă, roșii și boabe de fasole, dar, Doamne, gustul ăla de ce nu-l mai găsesc?), dar răspundea "prezent" la orice cerința a noastră.

E departe, acum. Departe și demult. Imaginea ei, stând împietrită în mijlocul curții, când îi făceam surpriza de a veni neanunțați, îmi revine tot mai rar în minte. Bucata de pâine caldă, întinsă generos, împreună cu o bucată la fel de generoasă de brânză, la fel de rar mi-o amintesc. "Luați de mâncați, mumă, că la oraș n-aveți d-asta!" 

Da, mumă! Rar îmi amintesc. Rar, dar dureros. Rar, dar, Doamne, cum lacrimile astea dor mai mult decât cele de la juliturile din genunchi!

 Poza ta și o icoană, care mă privea de câte ori deschideam ochii în odăița răcoroasă din casa noastră de pământ, sunt singurele amintiri palpabile de la tine. 

 Dar zâmbetul tău, când te bucurai că mâncăm și lumina din fundul ochilor tăi mici și duși în fundul capului, le mai simt, chiar și acum.

Și parcă nimic rău nu mi se poate întâmpla. N-ai lăsa matale!

M. Pentru Daciana Anamaria Trifa

O nouă pagină

Stop! Pauză!

Era timpul să ne oprim, probabil. Să privim in jurul nostru și să ne dăm seama că viața noastră e suma mai multor vieți, care ne urmăresc, neputincioase, deliranta prăbușire.
    Da! Era timpul să ne oprim să le vedem, să le simțim.
     Au apărut zambilele, mugurii, mierlele, soarele și vânticelul moale și înviorător, care vreau-nu vreau, îmi aduce o stare asemănătoare cu cea a copilăriei. O fericire pe care o credeam nejustificată, deși...
Și flori, și soare și muguri,  le-am lăsat în plan îndepărtat.
Ca niște hamsteri pe roată, am alergat în același nenorocit de cerc: muncă-serviciu; muncă-acasă. Planuri, calcule, oboseală, neviață.
    Ei bine, anul acesta vom privi primăvara de pe fereastră. Dar o vom vedea! Ne vom aminti cât de mult suflet mai avem, nefolosit. Vom vibra, cum n-am mai facut-o de când cu "roata-cercul". Vom reînvăța să simțim, să ne oprim asupra a ceea ce e important: viața noastră-suma mai multor vieți.

Stop! Pauză!
Pauză pentru iubire (în toate formele ei), pentru veselie, introspecție, pentru TINE.
....
Primăvara nu știe de viruși. Ea învie orice, oricum.
Stop!
Să înviem!

Noi, în anul...3000

Patru tineri gălăgioși, povești presărate cu înjurături care nu li se potriveau. Îi privesc cu ochi mijiți, ceva gen: ' Ai de grijă!", cum ne avertiza femeia de serviciu de la școală.
Unul, mai sensibil la dojeni, schimbă registrul, cu o cugetare venită din străfundul strafundului lui filosofic:
- Bă, Vlade! Dacă eu trăiesc 95 și tu trăiești 94, prindem anu' 3000. Iți dai seama, mă?
🤓
Ok! Pe tine, te iert!

Pentru pinguini

Te-am văzut cu mâinile îndesate în buzunarele pantalonilor tăi de balet. Pășeai crăcănat și econom.
 Păi, de ce - Doamne, iartă-mă!-  le-ai scurtat cracii până aproape de genunchi, dar le-ai lungit turul? Că e iarnă. Adică, riscul să îți inghețe țurloaiele e considerabil mai mare, decât să-ți transpire ... părțile moi.
Iar gimpilicii tale până la ficați - cum zicea mama- deși era echipată cu o glugă cu cea mai stufoasă blană naturală, nu îi vedeam utilitatea. Iți ținea rinichii pe afară si capul la căldură. Păi, de ce? Că tot nu avea ce să se strice la cap. Rinichii, în schimb,..
Parcă o aud pe biata maică-ta:
" Da', îmbracă-te bine, pruncu' meu, si ia-ți niște bocanci mai ca lumea,  că-i ger și  te-a lua reuma dă picioare ! Îi vedea atunci, cum țî-i aminti vorbele mele!"

Ia, o comunistă depășită, care  n-a auzit nici de snicărși!

Destin

Nu știu de ce, de câte ori mă anunță că vine, sper că va veni cu o veste bună.
Ne știm de patru ani, dar, de fiecare dată, femeia volubilă și plină de viață, care ne-a șocat dezvăluindu-ne vârsta (avea 64, atunci), îmi spune povești greu de crezut, dar și mai greu de acceptat.
A crescut singură patru copii. În tot acest timp, a stat în chirie și, uitând că tinerețea nu e veșnică, a muncit la negru. Acum, la vâsta întrebărilor, își reproșează asta. Asta, și încă multe altele.
Îngrijește bătrâni într-o țară străină. Când vine acasă, copiii dau năvală în casa ei. N-au bani de lemne, au restanțe la asociație, ... Ea le dă. De ani, de când își vinde sănătatea pentru a îngriji sănătatea altora, nu a reușit să adune niciun ban. Îi dă, pe toți, pentru lemne, asociație,..
Doi dintre băieți joacă la păcănele, unul nu reușește să se adune și să își contruiască un drum, pe niciun plan, iar fata,... Ei, bine, fata stă în curte cu ea. Căsătorită cu un cocalar violent, cântă în gama lui și, de câte ori mama nu le dă bani, asistă răutăcios la bătăile pe care acesta i le administrează.
 - Mi-e frică mereu, doamnă! Stau cu lumina stinsă, să nu intre peste mine. Uitați-vă ce mi-a făcut!
Ridică mâneca bluzei, și îmi arată mai multe vânătăi.
- Să vedeți ce am pe picioare! Si, pentru prima oară, ochii i se inundă de lacrimi.
- Niciun copil nu mă iubește! Fratele meu, fie iertat, mi-a zis, când a murit bărbatu-meu, să-i dau la Casa de Copii. Cum, Doamne iartă-mă, să-i las?
Îi sună telefonul și, când vede numele fetei, intră în panică.
- Ce o fi? Si mâna îi tremura, a început de fierbere lăuntrică.
Vorbesc în maghiară, nu înțeleg, dar tonul vocii ei era de mamă.
- Ați văzut? M-a întrebat unde umblu, că n-a văzut lumină.
- Era îngrijorată?
- Nu. Dar mi-a zis să nu mai arunc banii, că trebuie să le plătesc gazul. Nu l-au platit de trei luni.
- Nu vă supărați, dar de ce i-ați răspuns?
- Poftiți?
- De ce i-ați răspuns la telefon? Cred că n-ar fi trebuit, să ințeleagă că sunteți supărată.
- Cum să nu-i răspund? E copilul meu.
O privesc și îmi vine s-o scuip, să n-o deochi. Femeia asta, care are saizeci si opt de ani și toate belelele lumii, era foarte frumoasă, iar fața ei era atinsă de doar câteva riduri, care îi trăgeau în jos, colțurile gurii: ridurile amărăciunii.

Pohui

Si vine o zi când muzica iți face rău, când nici chiar poezia nu-ți mai bucură inima, iar ceea ce făceai cu drag, acum iți repugnă. Privești în jur și îi vezi pe cei în care ai crezut, într-o cu totul altă lumină, care nici măcar nu e lumină (dar nici întuneric, că speranța -da! speranța -e, încă, acolo, licărind timid și  parcă speriat, într-un colț al sufletului tău hărtănit de îndoială). Totul în jurul tău se mișcă lent, în reluare si parcă în plan îndepărtat, nu pare să te atingă - nu-ti face nici bine , nici rău, pentru că golul din tine e plin până la refuz. N-ai loc de alt gol. Atunci nu mai aștepți, nu mai calculezi, nu mai faci planuri. Zâmbești amar, uiți sa respiri si-ti doresti  sa dispari, macar pentru cateva ore, din viata ta. Atunci ta-i pohui.