Avea muma deștele încârligate, ca niște crenguțe uscate, crescute haotic. O dureau. Uneori, seara, când da Dumnezeu să se potolească și să se așeze în pat, lângă noi, o auzeam gemând. Pe atunci, nu înțelegeam ce e alintarea asta. Cum să te doară mâinile?
Trebăluia muma, cât era ziua de lungă. Când a pus mâinile pe piept, mi-am dat seama că e prima dată când o văd întinsă în pat.
Mereu cu mâinile murdare de ceva - ba cocă, ba pământ, ba verdeață de la vrejurile de roșii, venea și ne pupa apăsat, încolăcindu-și brațul cu grijă, peste umerii noștri, să nu ne atingă, să ne murdărească.
Ne iubea muma, cu o patimă adâncă. Fiecare efort al nostru, cât de mic, îl prelua ea. Ea putea. Alerga între grădină și ceaunul cu ciobă de fasole (în care nu punea decat ceapă, roșii și boabe de fasole, dar, Doamne, gustul ăla de ce nu-l mai găsesc?), dar răspundea "prezent" la orice cerința a noastră.
E departe, acum. Departe și demult. Imaginea ei, stând împietrită în mijlocul curții, când îi făceam surpriza de a veni neanunțați, îmi revine tot mai rar în minte. Bucata de pâine caldă, întinsă generos, împreună cu o bucată la fel de generoasă de brânză, la fel de rar mi-o amintesc. "Luați de mâncați, mumă, că la oraș n-aveți d-asta!"
Da, mumă! Rar îmi amintesc. Rar, dar dureros. Rar, dar, Doamne, cum lacrimile astea dor mai mult decât cele de la juliturile din genunchi!
Poza ta și o icoană, care mă privea de câte ori deschideam ochii în odăița răcoroasă din casa noastră de pământ, sunt singurele amintiri palpabile de la tine.
Dar zâmbetul tău, când te bucurai că mâncăm și lumina din fundul ochilor tăi mici și duși în fundul capului, le mai simt, chiar și acum.
Și parcă nimic rău nu mi se poate întâmpla. N-ai lăsa matale!
M. Pentru Daciana Anamaria Trifa
