- Vaaai, da'chiar nu creeed! Ce mai faci, mai! Mi s-a parut ca esti tu, dar ...Pe jooos? Tu, care erai o doamna? Doamne, nu-mi vine sa cred! - repeta iritant si cu oarecare satisfactie femeia din fata mea.
Concentarea mea cotrobaieste febril prin toate sertarasele memoriei, pentru a identifica doamna bine hranita, bine imbracata (si, cand zic bine, inseamna blana lunga si, deh, naturala (ca-i o doamna) cizme cu toc cui, albe, ce se chinuiau evident sa-i cuprinda genunchii inestetici, care dadeau pe dinafara si o esarfa, cat o fata de masa, plina de detalii glamuroase), vopsita si tunata cam peste tot: buze, gene, unghii- dovada bunastarii.
Am zambit stramb si rabdator. "Ma confunda, e clar!"
- Noi suntem in Spania, draga, de ani de zile. Cunosti Spania?- ma testeaza.
Ii raspund cu un "nu" sincer. Ca, nu. :)
Zambetul meu rabdator se stingea incet, deranjat de zgmotul cheilor de masina, cu care se juca enervant.
-Dar, zi-mi, ce-i cu tine, de mergi pe jos? Zau, nu-mi vine sa cred ca te vad asa!
I-am explicat ca locuiesc in apropiere si imi place sa merg pe jos. Am vrut sa mai adaug ca drumul pana la biroul unde lucrez este modul meu de-a evada din preocuparile cotidiene, este ocazia de-a fi cu mine si de a-mi ordona treburile pentru ziua respectiva, de a ma bucura de cantecul ticleanului, de maiestuozitatea lebedelor si de mugurii ce dau sa plezneasca. E sansa de a fi parte din zumzetul elevilor ce nu se grabesc spre scoala si a raspunde saluturilor lor, Si, toate astea fac ca, atunci cand ajung la birou, sa fiu extrem de fericita si pozitiva.
Am vrut, dar n-am facut-o. Cui?
Doamna, al carei nume nu am reusit sa mi-l amintesc, a plecat intepat, deschizand masina de la departare. Era un BMW argintiu. Ca sa stii, draga: habar n-am cate parale face masina ta! Eu ma imbatam cu muguri.
