Omul si locul
Acum douazeci de ani, lasam in urma un oras (fortat termen) trist, cu oameni tristi si-o fatza cenusie. Parca fiecare copac isi plangea suferinta, parca in fiecare ochi sclipea, ascunsa, o lacrima. Combinatul se scinda, dar noi stiam ca agoniza, de fapt. Fostii siderurgisti cautau, cu disperare, o alta cale de-a aduce acasa painea pentru copiii lor, nepasatori la zbuciumul parintilor. Am fost sigura, atunci, ca, foarte curand, noile vremuri, noile oranduiri vor scrie, rece, necrologul orasului nostru.
I-am intors spatele, oarecum usurata (acum mi-e rusine pentru atunci), si am pornit spre locuri cu promisiuni care, in mare parte, s-au adeverint. Din cand in cand, ma intorceam sa mangai obrajii supti de griji ai parintilor mei. Fosti colegi, candva plini de viata, imi evitau privirea, in speranta ca nu voi vedea ca trag dupa ei cate un carut ruginit, plin de fier vechi, sau ca poarta si acum, pe strada, vechea salopeta si pufoaica, purtate candva in combinat.
Oamenii dau viata locului si locul ucide spiritul oamenilor sai.
Acum cateva veri, am venit cu prietena mea din orasul adoptiv, sa-i arat locurile despre care ii povestisem atat. Mi-a spus, placut surprinsa: "Mai, dar aici e ca in statiune! Verdeata, animatie, curatenie." Parca cineva se ocupase special ca orasul sa arate ca-n cartile postale pe care le primeam, candva, de la Olanesti sau Govora.
N-am luat parte la viata orasul din ultimii ani, asa ca nu stiu cine e responsabil de noua lui imagine. Cert e ca oamenii nu mai sunt tristi, cerul nu mai e cenusiu, pomii sunt mai verzi, apa fantanii arteziene e multicolora si parintii mei ma suna, bucuros,i sa ma tina la curent cu stadiul lucrarilor la parcul din spatele blocului lor.
Oamenii dau viata locului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu