Deșertăciune

Si vine o zi cand muzica iti face rau, cand nici chiar poezia nu-ti mai bucura inima, iar ceea ce faceai cu drag, acum iti repugna. Privesti in jur si ii vezi pe cei in care ai crezut, intr-o cu totul alta lumina, care nici macar nu e lumina (dar nici intuneric, ca speranta -da! speranta -e, inca, acolo, licarind timid si  parca speriat, intr-un colt al sufletului tau hartanit de indoiala). Totul in jurul tau se misca lent, in reluare si parca in plan indepartat, nu pare sa te atinga - nu-ti face nici bine , nici rau, pentru ca golul din tine e plin pana la refuz. N-ai loc de alt gol. Atunci nu mai astepti, nu mai calculezi, nu mai faci planuri. Zambesti amar, uiti sa respiri si-ti doresti  sa dispari, macar pentru cateva ore, din viata ta. Atunci ta-i pohui.

Vali si Lenu

Vesti bune: Iubirea exista!

Doua fotografii cu ei doi, facute la distanta de 25 de ani. Acelasi zambet, aceeasi privire  indragostita, aceeasi caldura.  Ei doi, la o masa, isi zambesc ca in prima zi. Aceste doua fotografii, puse intr-o rama, au fost cadoul Ei, pentru El.  In 16 iulie, acum douazecisicinci de ani, isi jurau- fara a avea prea multe- iubire, ingaduinta si respect. Si s-au tinut de juramant. Au facut trei copii, au  depasit sute de piedici puse de boala si neajunsuri, au plans, dar, mai ales, au ras, dar le-au facut pe toate, impreuna.

Daca intri in casa lor, parca si peretii se bucura de prezenta ta, mancarea e cea mai buna din cate ai gustat, veselia e mereu acolo, muzica si rasetele se aud de peste tot. Cum au reusit? Cum au ramas impreuna, in aceste vremuri in care divortul e pecinginea omniprezenta, iar valorile familiei sunt de-a-ndoaselea? N-au facut mare lucru: s-au iubit, si-au tolerat greselile marunte, si-au spus totul si au respectat ceea ce era important pentru celalalt. Si si-au facut viata frumoasa. De Paste, de Craciun, de 1 Martie, au lucrat, impreuna, toti membrii familiei, ornamente pentru casa. Iar in  casa e mereu sarbatoare. Si-n viata lor.

Si, pentru ca El era plecat din oras pentru mai multe luni, Ea a luat toate albumele de fotografii si rama-cadou si a plecat la El, sa fie impreuna de marea zi. Doar ei. El a asteptat-o cu o sampanie si un buchet de flori, infipt intr-o sticla de bere (era in deplasare, deh!) si si-au petrecut noaptea amintindu-si de fiecare  moment prins de fotografiile aduse de acasa.
 Pastrati-va fericirea, cu orice pret!  Si bucurati-va de iubirea pe care v-o purtam, draga mea sora si iubitul meu cumnat (frate, de fapt!)! Cum sa nu va iubim? Cum sa nu ne dorim ceea ce aveti voi?

De suflet

- Da, mami!
Vocea nazdravanului brunetel, care alerga in spatele meu, ma trezi din gandurile mele de adult prea ocupat. Il urmaresc, cand trece pe langa mine, cu pantalonasii scurti , ce-i fluturau haios si, din nou:
- Daaa, mami!
Imaginea semana  izbitor cu una repetata infinit, an dupa an, zi dupa zi. Amintirea mea cu ochi caprui, zambitori, curati.  Amintirea mea cu brate inlantuite in jurul gatului meu : "N-am vrut, mami!".
    Amintirea genunchilor loviti si-a povestilor noastre de seara,  si-a declaratiilor :"Te iubesc muuult-muuult, mamica mea! N-o sa te parasesc niciodata!"
Amintirea mea cu bucuria revederii cu lacrimi :" Mi-a fost foarte dor de tine! Nu vreau sa ma mai lasi aici!"
 Amintirea plimbarilor negrabite, prin balti, cu pantofii in mana, razand de stropii care nu ne speriau, ci, din contra, ne facea sa radem prosteste.
 Amintirea  sufletului meu, a grijilor si gandurilor de atunci ma face, pentru prima data, constienta de dureroasa ireversibilitate a timpului. Copilul meu nu mai e copil, iar eu nu mai sunt mami. Sunt mama, deja, si ma bucur de: "Te-am sunat sa stai linistita. Sunt bine, mama."
 Atunci, sunt bine si eu, baiatul meu - copilul meu de-atunci, de-acum si de mereu.

Ochiosul

Singurul scaun (aproape) liber era langă un ochios brunețel, de vreo 12 ani, cu niște obrăjori care parcă zâmbeau. Stătea înconjurat de două plase pline. Una o așezase pe scaunul de lângă el.
-Pot..?
- Desigur! Luați loc, vă rog!-îmi răspunse, ca la carte, posesorul obrăjorilor zâmbitori.
Privesc în jur, să văd cine îl însoțește, și intru în vorbă.
- Ai făcut piața, deja?
- Da. Am fost în Rogerius.
- Singur???
- Da' nu-i departe! Stau pe Magheru.
Trag cu ochiul la plase: detergent de rufe, de vase, balsam, niște borcane și cutii. Alături, un pachet mare de hârtie igienica.
- Cum de ai plecat singur?
- Pai, sunt în clasa a șasea, acum, și numai eu am abonament la tramvai.
Dacă-s în vacanță,...
Zâmbea. Zâmbea cu ochi și gură și tot, și îl vedeam crescând, în ochii mei.
Îmi venea să-i pișc obrajorii, ca o mătușă enervantă. Devenise, însă, prea mare. Era rușine.