Scrisoare

Azi sunt departe de mine, mama. Mai departe decat de tine. Si tare usor mi-ai face sufletul, daca m-ai lua langa tine si m-ai tine strans si tacut, in brate. Cate nu ne-am mai spune tacand, mama! Cate distante s-ar micsora, cate doruri s-ar mistui, cate poveri  s-ar topi in inima.
 Cum faci sa spui multe, cu cuvinte putine? Cum faci sa spui totul, doar privindu-ma? Cum gasesti, mereu, calea  spre mine, cand chiar si eu o ratacesc? Iar eu, cum fac sa uit de tine? Cum pot inchide ochii, inainte de-a spune Domnului: “Iti multumesc ca mi-ai dat-o! Iti  multumesc ca, dintre toate  sufletele lumii, tu mi l-ai dat pe cel mai mare, sa-mi fie lumina si curatenie!” ?
 Azi sunt departe de mine si de tine, mama. Si nu mult mi-ar lua sa vin, sa te imbratisez. Nu e distanta sa ma tina departe , nici  piedici  sa-mi opreasca zborul. Doar mi-e rusine, mama!  Mi-ai spus: “ Tine ochii in pamant!” Nu te-am ascultat. Am  ridicat privirea, si-am vazut.
Si-as fi putut visa frumos si-acum, privind cuminte, in jos.

Dezarmată

- Mă scuzați! Ce tramvai e ăsta?
- 3 negru -îi raspund batrânelului de lângă mine.
- Că eu nu mă uit, că nu mă interesează. Nevasta e la lucru, ...eu, ce să fac? Mă plimb.
- O să mă mut pe scaunul din spate - anunț eu. Îmi place la geam. Era scuza perfectă pentru a mă elibera din aria contaminată cu aburi de alcool stătut, care-mi intorceau stomacul.
- Frumos! Să-mi rup eu gâtul, să vorbesc cu tine. Neinspirată, m-am așezat pe scaunul din spatele lui, așa că s-a întors pe jumătate, limitâdu-mi maxim posibilitatea de a mă proteja de respiratia lui.
- Vezi aici? Aici am stat 3 luni. Eram in practică. Apoi ne-a dus in Banat...
.....
Scot telefonul si încerc să-l ignor.
- Ce faci? Vorbești cu mine sau stai pe telefon?
Îmi înjur, in gând, bunul simț și mă așez in poziție de ascultare.
- Unde cobori?
- La bisericuță.
- A, e bine! Iți arăt și unde am lucrat 4 ani. Să-i ia dracu', cu pensiile lor! ... Domnul turuia în continuare, lucru ce-mi creștea iritarea peste limitele suportabilitații.
( Ce-ar fi să cobor? Sau să mă-mpușc?)
- Ia! Ia, uite-l pe Mitru! Uită-te mai repede! Nu l-ai vazut, asa-i?
Îi urmăream caninul care se mișca la fiecare atingere a limbii, de imi lăsa impresia că o să mi-l scuipe in față.
- Cum nu l-ai văzut? Ăla care dă din maini.
(Sau sa mă-mpușc?)
- Uite si Transilvania! Trebuie să ajung pe la Pojoga! Luci. O știi, nu?
O să merg într-o zi.
(Du-te...!) Câți ani apreciezi că am? Nu zic " îmi dai", că nu-i corect! Am lucrat ca șef. Știu cum merg treburile astea. Am fost șef de echipă.
Laserele din ochii mei, lipiți disperat de geam,  tăiasera traseul până la bisericuță.
     - Să aveți sănătate! Eu cobor aici.
- Așa! Coboară! Am șapte zeci si trei. Să știi!
      Ridic ochii către bisericuță. "Mulțumesc, Doamne! Și, ai grijă, să nu-mi cumpar, niciodata, nicio armă! Că, Doamne, puțin mai era!"

Să-mi fie invățătură de minte!

Când am ieșit pe ușa mall-ului, am văzut venind, in mare viteză, două domnișoare. Am ținut ușa, cu un zâmbet binevoitor, iar fătuca blondă s-a precipitat să intre, împingând in față telefonul cu urechi sclipitoare,  construindu-si instantaneu,un botic și un aer princiar. A trecut pe lânga mine, privind înainte, ca o regină pe lângă ușier. M-am tras repede din fața celei de-a doua. Insuficient de rapid, pentru că m-a lovit cu umărul, și și-a urmat prietena, arborând același aer roial. Am rămas ținând ușa. M-am intors indignată și am strigat: " Maimuțelor!"
Apoi m-am simtit prost. Tare prost! Am jignit bietele animale. Oare cum se numește specia lor (sigur nu facem parte din aceeași!)?

Regrete. De cate.ori mi-am.dorit sa intorc timpul!

Nu te supăra, prieten al meu, că nu am răspuns chemării tale de ajutor! Vorbeai mereu, vorbeai nestăvilit, spuneai lucruri mărunte cu vorbe mari, iar eu, în foarte importantul meu drum pe-acest pămant, n-aveam timp.  Nu m-am putut opri  sa te ascult.
     Nu te pot ierta că mi-ai iertat ignoranța! Nu ma pot ierta că nu mi-am acordat șansa de a-ți primi mesajele pe care le transmiteai, direct din inimă.  De căți ani  ne știm? De câți nu ne mai știm?  Cât a trecut de când făceam analize pe texte profund filosofice, împărtășindu-ne ceea ce ni s-a întamplat peste zi? Râdeai cu ochi, cu gropițe, cu toată ființa. Ne reproșam și ne impăcam, tineri si singuri, luptând cu tinerețea si singurătatea. Ne înțelegeam, atunci. Aș vrea să te mai pot ințelege si acum! Cum pot să spun: "E prea târziu, Eugen!"?  Cum pot să-mi recunosc că, dacă n-ai fi plecat (trist si singur) nu mi-aș fi amintit toate cele trăite demult, in cenușiul cămin, cimitir al tineretilor noastre? Cine pe cine a sprijinit mai mult? Cine pe cine a neglijat mai mult?  Iată doar câteva întrebări al căror răspuns nu mai conteaza. Ramân multe altele, săpate-n ochii tăi profund si trist albastri, neintelesi si-adânc cercetători.  La care nu m-am oprit să răspund. Mă iarta, prieten al meu!

Spre mâine

Uneori, îmi plouă în vene cu lacrimi, ce se adună mâlos, în urmele lăsate de cei ce m-au rănit.
Dar sufletul meu e iubire de viață, de primăvară, de zâmbet, de vers, și-n inima mea e dor nebun de soare, care să sfåșie fumul innecăcios al suferințelor de demult.
Sunt deasupra trădării, a minciunii și-a șoaptelor promiscue rostite in așternuturile păcatului.
Îmi oblojesc aripile pentru zborul înalt, spre mâine.

De ce-mi tot vine sa spun: NU!

De ce-mi tot vine sa spun: Nu!

Nu vreau să vreau! Refuz să mint!
 Nu vreau să tac, când știu ce simt!
Nici să înghit, când vreau să scuip,
Nici să repet, când vreau să uit,
Să plec, atunci când vreau să stau,
Sau să păstrez, când vreau să dau.
Nici să zâmbesc când vreau să strig,
Să cad, când vreau să mă ridic .
Nu vreau să-ți fiu tovarăș mut,
Cer,vehement, drept la cuvânt!
Nu pierd nimic din ce iubesc,
Nu rabd, de-mi vine să lovesc !
Nu vreau să mor, vreau să iubesc!
Vreau să renasc , vreau să clădesc,
Nu mă prefac, vreau să fiu eu!
Sunt liber, pentru Dumnezeu!