Nu te supăra, prieten al meu, că nu am răspuns chemării tale de ajutor! Vorbeai mereu, vorbeai nestăvilit, spuneai lucruri mărunte cu vorbe mari, iar eu, în foarte importantul meu drum pe-acest pămant, n-aveam timp. Nu m-am putut opri sa te ascult.
Nu te pot ierta că mi-ai iertat ignoranța! Nu ma pot ierta că nu mi-am acordat șansa de a-ți primi mesajele pe care le transmiteai, direct din inimă. De căți ani ne știm? De câți nu ne mai știm? Cât a trecut de când făceam analize pe texte profund filosofice, împărtășindu-ne ceea ce ni s-a întamplat peste zi? Râdeai cu ochi, cu gropițe, cu toată ființa. Ne reproșam și ne impăcam, tineri si singuri, luptând cu tinerețea si singurătatea. Ne înțelegeam, atunci. Aș vrea să te mai pot ințelege si acum! Cum pot să spun: "E prea târziu, Eugen!"? Cum pot să-mi recunosc că, dacă n-ai fi plecat (trist si singur) nu mi-aș fi amintit toate cele trăite demult, in cenușiul cămin, cimitir al tineretilor noastre? Cine pe cine a sprijinit mai mult? Cine pe cine a neglijat mai mult? Iată doar câteva întrebări al căror răspuns nu mai conteaza. Ramân multe altele, săpate-n ochii tăi profund si trist albastri, neintelesi si-adânc cercetători. La care nu m-am oprit să răspund. Mă iarta, prieten al meu!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu