Azi sunt departe de mine, mama. Mai departe decat de tine. Si tare usor mi-ai face sufletul, daca m-ai lua langa tine si m-ai tine strans si tacut, in brate. Cate nu ne-am mai spune tacand, mama! Cate distante s-ar micsora, cate doruri s-ar mistui, cate poveri s-ar topi in inima.
Cum faci sa spui multe, cu cuvinte putine? Cum faci sa spui totul, doar privindu-ma? Cum gasesti, mereu, calea spre mine, cand chiar si eu o ratacesc? Iar eu, cum fac sa uit de tine? Cum pot inchide ochii, inainte de-a spune Domnului: “Iti multumesc ca mi-ai dat-o! Iti multumesc ca, dintre toate sufletele lumii, tu mi l-ai dat pe cel mai mare, sa-mi fie lumina si curatenie!” ?
Azi sunt departe de mine si de tine, mama. Si nu mult mi-ar lua sa vin, sa te imbratisez. Nu e distanta sa ma tina departe , nici piedici sa-mi opreasca zborul. Doar mi-e rusine, mama! Mi-ai spus: “ Tine ochii in pamant!” Nu te-am ascultat. Am ridicat privirea, si-am vazut.
Si-as fi putut visa frumos si-acum, privind cuminte, in jos.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu