Firav, brunetel si serios, a intrat atent in cabinet. Dupa un salut respectuos, m-a intrebat din priviri, daca se poate aseza.
Ca sa il introduc in lumea mea ingnoranta de seriozitate si protocol, il poftesc zambind, sa ia loc. Isi calcula miscarile-era evident, iar aerul lui timid ma facea sa-mi doresc sa-l imbratisez, sa-l asigur ca sunt de partea lui. Il intreb in ce clasa e.
- Nu sunt la scoala. Tata n-a vrut, ca a zis ca el s-a descurcat si fara carte. Dar stiu sa scriu si sa citesc. Mai greu, dar ,...
- Cati ani ai?- il intreb revoltata, dar stapanindu-mi furia.
-Saptesprezece. Maine e ziua mea. Mai am putin si pot merge dincolo, la munca, fara sa am nevoie de aprobarea lui.
Avea o voce calda, echilibrata si, din nou, serioasa. Ma gandeam la copilul meu, ai carui creieri i-am facut zob cu: "Vine bac-ul, nu inveti destul!!!"
- Cat va datorez?
- E cadoul meu pentru ziua ta, ii raspund si iar imi vine sa-l iau in brate.
- Va multumesc, dar nu sunt obisnuit asa!
L-am convins ca nu e nimic rau in a accepta darul cuiva sincer, si a plecat, lasandu-ma cu un amestec de sentimente contradictorii.
Nu te urasc, asa-zisule tata, dar imi provoci sila! Si ma rog ca oamenii ca tine sa nu procreeze. Desi, langa tine, departe, a crescut un om frumos. Care, probabil, va sfarsi frustrat, trist si cu sufletul gol. Sau... Doamne-ajuta!
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu