Un jurnalist pentru care am un mare respect -sa-i zicem "Lulu", mi-a amintit, azi, de o intamplare mai veche, care m-a revoltat maxim, la vremea aceea. La sala de gimnastica la care mergeam am vazut, jucandu-se absent, un copilut de vreo cinci ani. M -am apropiat si am inceput sa-i pun intrebari naive, pe care credem noi, adultii, ca trebuie sa i le adresezi unui copil. Se uita la mine intrebator si stingherit. "Dumnezeule, e bolnav, iar eu l-am pus intr-o situatie penibila!"-imi zic, gandindu-ma cum s-o dreg.
- E vreo problema?- ma intreaba o doamna blonda, bine hranita, cu trasaturi masculine.
- A, nu! Conversam cu domnisorul asta dragut, incerc eu un ton glumet.
- Nu stie romaneste! N-are nevoie, e la gradinita maghiara.
-????
- Si o sa mearga si la scoala maghiara, ma lamureste doamna, categoric.
- Dar dumneavoastra vorbiti romaneste, incerc eu sa-mi reprim revolta.
- Eu, da! El, nu! Si pleaca, pentru a puncta vehement ideea principala.
L-am privit pe pici, care ne urmarea mirat, incercand sa inteleaga ceva din conversatia noastra. Mi l-am imaginat peste ani, in diverse ipostaze, cu aceeasi mina pierduta.
E cunoscuta sintagma: " cate limbi vorbesti, de atatea ori esti om", iar parintii investesc cat de mult, pentru a "cumpara vieti" pentru copiii lor.
Am prieteni maghiari, care scriu si vorbesc romaneste, mai bine decat un roman. Respect pentru ei si, mai ales, pentru parintii lor! De ce, oare, si-ar handicapa o mama, propriul copil? De ce i-ar limita accesul la informatie, la societate si la dezvoltare, cand i-ar fi extrem de usor sa n-o faca? Cum se spune in maghiara "iubire materna"?
Dar "nu inteleg romaneste, ca mama n-a vrut sa stiu!" ?
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu