Citesc, pe paginile mai multor persoane  (ce se vor speciale, diferite și superioare) că , acum, de Ziua României, crește patriotismul pe toate gardurile. Că ne amintim și noi, în sfârșit, o dată în an, de țara noastră. Că, ce țară e asta, dacă au fost nevoiți să plece, să muncească pe alte meleaguri. Trebuie să mai luati niște lecții, specialilor! Nu țara e aceea care îți inchide fabrica și-ți crește prețul la pâine.  Mai citește! Poate înveți despre patriotismul real.
Eu nu uit niciodata să mă mândresc cu țara mea! Și, ca mine, simt mulți. Dar, dacă am scrie, zilnic, despre iubirea de țară, am banaliza și acest înălțător sentiment, cum am făcut cu atâtea altele.
România e mama noastră, a românilor. Purtați-i recunoștință și respect! Iubiți-o! Ingrijiți-o! Descoperiți-o! Căci, ceea ce ne-a dat ea, am folosit, după bunul plac, fără să ne gândim la mâine. Și, când mai întrebați ce v-a dat, vouă, țara asta, întrebați-vă, mai bine, ce i-ați dat voi!

La mulți ani, România mea frumoasă și îndurătoare!
Și, iartă-ne!

Se poate

Discutii de salon de coafura, pe care le auzi, dar nu  le asculti. Cand, atentia imi este captata de o replica:
- N-am mai cerut bani, parintilor, de la saisprezece ani. Atunci mi-au dat cinci zeci de milioane de lei vechi si mi-am cumparat o vaca. Asa am inceput: cu o vaca. Acum am unsprezece.
- Vezi, nu-i e rusine de munca! se baga in vorba o doamna proaspat bigudata.
Ma intind sa vad cine era intreprinzatorul, pentru ca , dupa voce, parea foarte tanar. Era un baiat frumost, imbracat foarte ingrijit,  inalt si cu cei  mai sinceri ochi albastri.
Curioasa cum sunt, ii cer si alte informatii. Asa aflu ca lucreaza in oras, iar, in sat, unde se afla casa bunicilor, a angajat un orfan, cam de aceeasi varsta cu el, sa ii ingrijeasca vacile. Ii da patru sute de lei pe luna, cazare, masa si un pachet de tigari pe zi. I-a aranjat o camera cu tot ce are nevoie. E corect cu bietul necajit: ii da liber, sambata si duminica, cand merge el sa-l inlocuiasca.
- Vezi, nu-i e rusine de munca! interveni, din nou, agasant, doamna ce urma sa fie "permanetizata". Imi venea sa-i dau palme, dar bucuria de-a intalni un asemenea om, mai ales tanar, era mai mare decat iritarea pe care mi-o pricinuia insignifianta doamna.
Tanarul s-a ridicat, a salutat respectuos si a plecat, iar eu i-am multumit, in gand, ca m-a facut sa vad, totul, intr-o cu totul alta lumina. Mult mai optimista.

Nu aruncați amintirile!

Habar n-am ce-am cautat, aseara, intr-un dulap in care tin diverse (stiti: carti tehnice de la masina de spalat, chitante a caror valabilitate a trecut de multa vreme), cutii in care tii ceva la care nu umbli niciodata. Ei, bine, am dat de o cutie de a carei existanta uitasem. Cutia asta...cutia asta ascundea o mare parte din viata mea. Secvente intregi asteptau,  nealterate, sa-mi lumineze sufletul. Scrisori cu expresii adolescentine, usor exagerate (ca-n filmele "Cutezatorii", "Ciresarii") primite de la sora-mea, mici sageti otravite, indulcite imediat intr-o "urmare" obligatorie, trimise "cu drag" de vara-mea, floricele presate intre filele sufletului vreunui vechi adorat, ganduri triste, dar pline de speranta de-a ma strange la piept (ce-mi inunda fiinta cu  lacrimi) primite de la bunica mea(muma), randuri timide asternute intr-un caiet , in incercarea de-a ma evidentia literar, scrisori imperativo-acuzative de la mama (o mama tanara, ferma, ce ma privea mandra-foc dintr-o poza, in care eu eram foaaarte dominata de autoritatea ei),  filme intregi derulandu-se in mintea si inima mea.
 Azi noapte am adormit tarziu, cu sufletul usor si ganduri optimiste (le imprumutasem, se pare, din scrisorelele cu ritm alert ale tineretii noastre), iar azi (culmea!) am pastrat aceasta euforie, tinand trecutul prizonier in azi (sau eu eram prizoniera trecutului?). Nici nu conteaza! Azi am fost diferita. Azi am fost eu, cea de ieri.

Cu pițipoanca la concert

Trecuse cam jumătate de oră de când începuse concertul, când, două...două! intră și se așază fix lângă mine.
Corul cânta dumnezeește, când aud un zumzet, apoi, imediat, al doilea zumzet. Fermoarele de la gențile celor două. Scot telefoanele. Timp de mai multe minute verifică facebook-ul. Îmi vine în minte întrebarea din bancul cu polițiști: " Ce-i, fetele? Plouă?"
Corul cânta dumnezee...un  alt zumzet: pun telefoanele în poșetă și încep să împartă impresii. Le arunc privirea mea "încă un cuvânt, și mori". Tac amândouă.
Când reușisem să intru, din nou, în stare, uneia îi sună telefonul. Răspundeee! Culmea! Apoi, se ridică amândouă și pleacă.
Eu așa cred, că cineva le-a anunțat că a stat ploaia.
Norocul meu! Am mai prins zece minute de concert.

Daca ai nevoie de o mica modificare/reparatie ce necesita interventia unui meserias, apai tre'sa te inarmezi cu muuuulta rabdare si sa iei in calcul si faptul ca, pe langa ca te costa mult mai mult decat ti-ai planificat (si decat te-ai inteles cu mesterul), pe langa ca termenul convenit initial se prelungeste pana la limita de sus a rabdarii, s-ar putea sa nu iasa ce-ti doresti.
De ce isi permite aceasta tagma, in vremuri atat de tulburi, sa faca nazuri si sa-si bata joc de cei ce-i platesc? Pai, in priumul rand, pentru ca-s putini. Pentru ca, atunci cand un copil termina liceul, parintii se gandesc, NEAPARAT sa-i plateasca o facultate, nu cumva sa-i faca de rusine, sa ajunga vreun nenorocit de lacatus, zugrav ori instalator. Dragii mei parinti,nu ne raspundeti nou, raspundeti-va voua: pentru cine faceti acest efort ? Pentru copil? Ma cam indoiesc. O faceti sa iesiti bine in ochii lumii; altfel suna cand spui vecinului de la parter:" Ë in anul II la facultate", decat " E zugrav". Pe cine mintim? Avem sute de mii de studenti, din care doar cateva mii, POATE, vor lucra in domeniul in care s-au pregatit, ceilalti, avand o diploma- vezi Doamne- vor astepta (in timp ce nu fac nimic) sa le vina si lor randul la un scaun caldut, unde sa faca pe sefii si sa ia banii gramada. E normal, avand in vedere ca asta li s-a inoculat de mici: "Sunteti pretiosi si trebuie sa va purtati ca atare!". Poate ca a venit vremea scolilor de meserii. Poate ca asta e o barca pentru salvarea noastra ca parinti, copii si tara...

Dezamăgirea

Dezamăgirea nu e altceva decât pierderea unei amăgiri. Ia priviţi: dez – amăgire. Acum vedeţi ce ne doare? Ne-am amăgit, am avut aşteptări, am creat o imagine despre cineva, apoi, surpriză, imaginea din realitate nu se suprapune peste imaginea din capul nostru.

Mame

- Mama, ma doare aici! Mama! Mama, ma doare aici, mama! Mama!
-Da! raspunse absent mama, fara sa-si ridice ochii de pe telefon
-Ma doare aici, insista copilul .
...
- Mama! Mama!
- Spune-mi mie, Flavi! - rosti, cu tot cu ochi, surioara copilului suferind, nu mai mare de 5-6 ani si-i apuca manuta, privindu-l cu un amestec de dragoste, intelegere, ingaduinta si daruire.
In spatele lor, ca intr-un film educativ, o mama cu gemeni incerca sa faca fata avalansei de replici.
-Mama, eu nu ma mai joc cu David, ca m-a batut!
-Eeei, te duci la el si-i dai mana. Asa se impaca barbatii.
- Mama, pe ce.merge tramvaiul? - interveni celalalt
- Pe sine.
- Da' ma bate, daca-i intind mana si nu se mai joaca cu mine.
- Atunci, va jucati voi doi, frumos, ca fratii.
- Ce sunt alea  "sine"?
......
Mama, care nici nu cred ca stia ca exista telefoane inteligente,  aranja parul copiilor ei, doar pentru a-i mangaia.
- Sinele sunt...

"Spune-mi mie, Flavi!"  ma ranea, inca, pe interior.

Sală, falsitate și botic

Ma precipitam in vestiarul salii de fitness la care ma antrenez, cand intra o tanara subtire, creola sintetic, machiata ca pentru o prezentare de moda,  cu parul lung, despletit si tot restul: extensii, unghii, gene, toate false. Si, fireste, nelipsitul botic. (Dom'le, cine a hotarat ca esti sexi, daca iti tii buzele tuguiate?) Zambetul care preintampina presupul ei salut mi s-a afisat fara  voie si, tot fara voie, s-a transformat in rictus, cand duduia bruna a trecut pe langa mine, moale, absenta si superioara, ca pe langa un nenorocit de  asparagus. Mi-am micit ochii,  i-am urat ceva (nu zic ce) in gand si mi-am vazut de treaba.
E, sa o fi vazut cand a ajuns in dreptul baietilor musculosi!  A strigat - sa fie sigura ca o aude si cel mai indepartat muschi - un salut, insotit de un zambet ce se voia seducator, a poposit cu privirea ei cu gene, pe fiecare fibrat, apoi  s-a indepartat, unduindu-se,  in echipamentul scump, culoarea roz-trasnit, cu parul lung, despletit, cu genele si unghiile ei, cu tot.
....

Eu am ramas sa ma intreb de ce insista sa-si treaca mana cu  manusa CU SCAI (roz, desigur), prin parul ei negru, despletit.

La miezul zilei, nu era cine stie ce forfota, intr-un magazin de confectii din cartierul meu adoptiv, Nufarul, asa ca mi-a fost usor sa identific un glascior de mica printesa.
- Asta, mami! Asta imi place! - mieuna alintat si dulce, gagalicea cu par matasos, ingrijit prins in doua codite. Isi potrivea cu indemanare o salopeta, lipind-o pe piept, admirandu-se intr-un ochi de geam.
- Incepe scoala, Carla, nu e potrivita pentru prima zi de scoala, mama.
- Eu pe asta o vreau, mami, pe asta! Clipea, privind adanc in ochii mamei vadit incurcata, apoi..:
- Dar, daca nu ne-o putem permite, o sa inteleg.

Indrăzneste sa nu-ți placă!

Sa fi devenit, oare, o societate  atat de ignoranta, incat sa sustinem ca ne plac lucruri de ne-placut? Dam pe spate in fata unei picturi care nu reprezinta nimic, doar stropi colorati, aruncati la intamplare de un "ärtist" confectionat in productie de serie, la una din facultatile noastre pe bani. Ne entuziasmam, cica, la niste vorbe insiruite aiurea, vorbe cu pretentie de versuri, scrise la betie (bahica sau automagulitoare) de vreun ratat. Admiram si , mai grav! - copiem asa-zise vedete cu haine rupte si par in dezordine. Ascultam muzica, ce nu-i muzica si ne uitam la filme fara mesaj, dar cu multa actiune.
 Stiti ce cred eu? Cred ca, din cauza ca a scazut periculos nivelul de cultura, oamenii nu stiu care mai sunt valorile. Nu mai au pretentii la valori si nu le mai cultiva. Pentru ca nu le cunosc!
Ei bine, eu vreau poezia care-i poezie, pictura care te face sa uiti de realitate, muzica de calitate reala si oamenii care au curajul sa spuna raspicat:
"Nu, dom'le, nu-mi place!"

Deșertăciune

Si vine o zi cand muzica iti face rau, cand nici chiar poezia nu-ti mai bucura inima, iar ceea ce faceai cu drag, acum iti repugna. Privesti in jur si ii vezi pe cei in care ai crezut, intr-o cu totul alta lumina, care nici macar nu e lumina (dar nici intuneric, ca speranta -da! speranta -e, inca, acolo, licarind timid si  parca speriat, intr-un colt al sufletului tau hartanit de indoiala). Totul in jurul tau se misca lent, in reluare si parca in plan indepartat, nu pare sa te atinga - nu-ti face nici bine , nici rau, pentru ca golul din tine e plin pana la refuz. N-ai loc de alt gol. Atunci nu mai astepti, nu mai calculezi, nu mai faci planuri. Zambesti amar, uiti sa respiri si-ti doresti  sa dispari, macar pentru cateva ore, din viata ta. Atunci ta-i pohui.

Vali si Lenu

Vesti bune: Iubirea exista!

Doua fotografii cu ei doi, facute la distanta de 25 de ani. Acelasi zambet, aceeasi privire  indragostita, aceeasi caldura.  Ei doi, la o masa, isi zambesc ca in prima zi. Aceste doua fotografii, puse intr-o rama, au fost cadoul Ei, pentru El.  In 16 iulie, acum douazecisicinci de ani, isi jurau- fara a avea prea multe- iubire, ingaduinta si respect. Si s-au tinut de juramant. Au facut trei copii, au  depasit sute de piedici puse de boala si neajunsuri, au plans, dar, mai ales, au ras, dar le-au facut pe toate, impreuna.

Daca intri in casa lor, parca si peretii se bucura de prezenta ta, mancarea e cea mai buna din cate ai gustat, veselia e mereu acolo, muzica si rasetele se aud de peste tot. Cum au reusit? Cum au ramas impreuna, in aceste vremuri in care divortul e pecinginea omniprezenta, iar valorile familiei sunt de-a-ndoaselea? N-au facut mare lucru: s-au iubit, si-au tolerat greselile marunte, si-au spus totul si au respectat ceea ce era important pentru celalalt. Si si-au facut viata frumoasa. De Paste, de Craciun, de 1 Martie, au lucrat, impreuna, toti membrii familiei, ornamente pentru casa. Iar in  casa e mereu sarbatoare. Si-n viata lor.

Si, pentru ca El era plecat din oras pentru mai multe luni, Ea a luat toate albumele de fotografii si rama-cadou si a plecat la El, sa fie impreuna de marea zi. Doar ei. El a asteptat-o cu o sampanie si un buchet de flori, infipt intr-o sticla de bere (era in deplasare, deh!) si si-au petrecut noaptea amintindu-si de fiecare  moment prins de fotografiile aduse de acasa.
 Pastrati-va fericirea, cu orice pret!  Si bucurati-va de iubirea pe care v-o purtam, draga mea sora si iubitul meu cumnat (frate, de fapt!)! Cum sa nu va iubim? Cum sa nu ne dorim ceea ce aveti voi?

De suflet

- Da, mami!
Vocea nazdravanului brunetel, care alerga in spatele meu, ma trezi din gandurile mele de adult prea ocupat. Il urmaresc, cand trece pe langa mine, cu pantalonasii scurti , ce-i fluturau haios si, din nou:
- Daaa, mami!
Imaginea semana  izbitor cu una repetata infinit, an dupa an, zi dupa zi. Amintirea mea cu ochi caprui, zambitori, curati.  Amintirea mea cu brate inlantuite in jurul gatului meu : "N-am vrut, mami!".
    Amintirea genunchilor loviti si-a povestilor noastre de seara,  si-a declaratiilor :"Te iubesc muuult-muuult, mamica mea! N-o sa te parasesc niciodata!"
Amintirea mea cu bucuria revederii cu lacrimi :" Mi-a fost foarte dor de tine! Nu vreau sa ma mai lasi aici!"
 Amintirea plimbarilor negrabite, prin balti, cu pantofii in mana, razand de stropii care nu ne speriau, ci, din contra, ne facea sa radem prosteste.
 Amintirea  sufletului meu, a grijilor si gandurilor de atunci ma face, pentru prima data, constienta de dureroasa ireversibilitate a timpului. Copilul meu nu mai e copil, iar eu nu mai sunt mami. Sunt mama, deja, si ma bucur de: "Te-am sunat sa stai linistita. Sunt bine, mama."
 Atunci, sunt bine si eu, baiatul meu - copilul meu de-atunci, de-acum si de mereu.

Ochiosul

Singurul scaun (aproape) liber era langă un ochios brunețel, de vreo 12 ani, cu niște obrăjori care parcă zâmbeau. Stătea înconjurat de două plase pline. Una o așezase pe scaunul de lângă el.
-Pot..?
- Desigur! Luați loc, vă rog!-îmi răspunse, ca la carte, posesorul obrăjorilor zâmbitori.
Privesc în jur, să văd cine îl însoțește, și intru în vorbă.
- Ai făcut piața, deja?
- Da. Am fost în Rogerius.
- Singur???
- Da' nu-i departe! Stau pe Magheru.
Trag cu ochiul la plase: detergent de rufe, de vase, balsam, niște borcane și cutii. Alături, un pachet mare de hârtie igienica.
- Cum de ai plecat singur?
- Pai, sunt în clasa a șasea, acum, și numai eu am abonament la tramvai.
Dacă-s în vacanță,...
Zâmbea. Zâmbea cu ochi și gură și tot, și îl vedeam crescând, în ochii mei.
Îmi venea să-i pișc obrajorii, ca o mătușă enervantă. Devenise, însă, prea mare. Era rușine.

Poveste din tramvai

O frâna și călătorii ce stăteau în picioare sunt aruncați ca niște boabe de fasole mexicană. Am apucat să văd figura deformată de disperare a domnul cărunt și pirpiriu, în timp ce se zbătea să se agațe de ceva, pentru a reveni la verticală. Inutil! Aterizează neinspirat, în poala unei vipere.
- Ce dracu', omule, doar nu suntem animale! Fiți dracului mai atent! Extraordinar!....
Nenea avea expresia aia înțepenit-rătăcită, a unui care caută o cale să dispară rapid.
- Chiar nu mai avem nici un pic de bun simț? - măcănea, neîntrerupt, inepuizabila victimă, în timp ce căuta privirea "teroristului", ca să puncteze clar, nemulțumirea-i.
Și, spre surprinderea mea, glasul i se indulcește:
- Aaa! Dumneavoastră erați? Nu vă mai amintiți de mine, domnule director?
Stimată viperă! Dacă ți-a trecut, chiar și pentru o clipă, prin tărtăcuță, că atacul a fost intenționat, nu te măguli! Nici măcar un șarpe nu ți-ar sta la sân! Veninoaso!

Pentru ca n-a vrut mama

Un jurnalist pentru care am un mare respect -sa-i zicem "Lulu", mi-a amintit, azi, de o intamplare mai veche, care m-a  revoltat maxim, la vremea aceea. La sala de gimnastica la care mergeam am vazut, jucandu-se absent, un copilut de vreo cinci ani. M -am apropiat si am inceput sa-i pun intrebari naive, pe care credem noi, adultii, ca trebuie sa i le adresezi unui copil. Se uita la mine intrebator si stingherit. "Dumnezeule, e bolnav, iar eu l-am pus intr-o situatie penibila!"-imi zic, gandindu-ma cum s-o dreg.
- E vreo problema?- ma intreaba o doamna blonda, bine hranita, cu trasaturi masculine.
- A, nu! Conversam cu domnisorul asta dragut, incerc eu un ton glumet.
- Nu stie romaneste! N-are nevoie, e la gradinita maghiara. 
-????
- Si o sa mearga si la scoala maghiara, ma lamureste doamna, categoric.
- Dar dumneavoastra vorbiti romaneste, incerc eu sa-mi reprim revolta.
- Eu, da! El, nu! Si pleaca, pentru a puncta vehement ideea principala.
 L-am privit pe pici, care ne urmarea mirat, incercand sa inteleaga ceva din conversatia noastra. Mi l-am imaginat peste ani, in diverse ipostaze, cu aceeasi mina pierduta.
E cunoscuta sintagma: " cate limbi vorbesti, de atatea ori esti om", iar parintii investesc cat de mult, pentru a "cumpara vieti" pentru copiii lor.
 Am prieteni maghiari, care scriu si vorbesc romaneste, mai bine decat un roman. Respect pentru ei si, mai ales, pentru parintii lor!  De ce, oare, si-ar handicapa o mama, propriul copil? De ce i-ar limita accesul la informatie, la societate si la dezvoltare, cand i-ar fi extrem de usor sa n-o faca? Cum se spune in maghiara "iubire materna"?
Dar "nu inteleg romaneste, ca mama n-a vrut sa stiu!" ?

Ori, poate,..

Firav, brunetel si serios, a intrat atent in cabinet. Dupa un salut respectuos, m-a intrebat din priviri, daca se  poate aseza.
 Ca sa il introduc in lumea mea ingnoranta de seriozitate si protocol, il poftesc zambind, sa ia loc. Isi calcula miscarile-era evident, iar aerul lui timid ma facea sa-mi doresc sa-l imbratisez, sa-l asigur ca sunt de partea lui. Il intreb in ce clasa e.
- Nu sunt la scoala. Tata n-a vrut, ca a zis ca el s-a descurcat si fara carte. Dar stiu sa scriu si sa citesc. Mai greu, dar ,...
- Cati ani ai?- il intreb revoltata, dar stapanindu-mi furia.
-Saptesprezece. Maine e ziua mea. Mai am putin si pot merge dincolo, la munca, fara sa am nevoie de aprobarea lui.
Avea o voce calda, echilibrata si, din nou, serioasa. Ma gandeam la copilul meu, ai carui creieri i-am facut zob cu:  "Vine bac-ul, nu inveti destul!!!"
- Cat va datorez?
- E cadoul meu pentru ziua ta, ii raspund si iar imi vine sa-l iau in brate.
- Va multumesc, dar nu sunt obisnuit asa!
L-am convins ca nu e nimic rau in a accepta darul cuiva sincer, si a plecat, lasandu-ma cu un amestec de sentimente contradictorii.
Nu te urasc, asa-zisule tata, dar imi provoci sila! Si ma rog ca oamenii ca tine sa nu procreeze. Desi, langa tine, departe, a crescut un om frumos. Care, probabil, va sfarsi frustrat, trist si cu sufletul gol. Sau... Doamne-ajuta!

E vremea!

Pentru că, de obicei, ajung foarte târziu, singurul magazin care mai e deschis e "Profi" de lângă Banca Transilvania de pe Dacia. În fiecare seară, înghit umilința cu lingura mare. În fiecare seară chem unul dintre cei doi angajați ( mereu alții), să îmi aducă salată sau castraveți sau fructe, care să nu îmi lase impresia amară de căutător in gunoaie. Și, da! Mi se aduce mereu. Știți de ce? PENTRU CĂ CER!!! PENTRU CĂ REFUZ SĂ FIU UMILITĂ!
Azi, era deschisă o singură casă, iar casiera era, firește, nouă ( de ce, oare?).  Deși eram, deja, la casă, am anunțat-o pe fata de vineri, (mâine va fi alta) că am numărat două zeci și opt de persoane la rând. A chemat un coleg. DA! S-a mai deschis o casă, pentru că... ați ghicit! AM CERUT!!!
Dar pe asta n-o mai ghiciți: Câți dintre cei doua zeci și opt au vociferat? NICIUNUL!
Mi-a venit în minte imaginea unui alcoolic ce zace inert pe marginea șanțului, deasupra căruia stă, cu un picior ridicat, o javră. Știti? Javra ar ocoli personajul, dacă ar sta drept.
Stai drept, popor român! Altfel, nu aștepta să fii respectat! Cu atât mai puțin de javre.

Durere îndelungă

Atât de multe vorbe prizoniere în întunecate temnițe ale gândului
  se zbat cu disperare.
 Și cum mă sfredelește întunericul!
 și cum doare durerea, încârligându-mă  cu mii de tentacule!
 Mă storci, dihanie! Mă macini rânjind și mă privești în ochi cu ochi sticloși.

 Cum ar fi să stau pe pragul casei de la țara copilăriei mele și să mă prefac că n-am crescut?
  Să simt mângâierea aspră a mâinilor sfinte 
 și "Oooof, mânca-o-ar mama!” sa-mi treacă prin toate cele ce mai târziu vor durea. 
 Cum ar fi ca lacrimile de cumplită durere să fie lacrimi de copil fericit și infinit iubit  și  "Ești pedepsit!" să fie singura mea temere, iar julitura de la genunchi singura mea durere?

 Păstrează-mă, amintire, aproape de inima ta! Ești singura mea certitudine.

La mulți ani, copile!

Am avut momente in care mi s-a parut ca lumea s-a prabusit, cand lacrimile-mi erau cele mai bune prietene, iar durerea sora siameza. Si, in toata suferinta asta, trecand pe langa patul copilului meu si vazandu-l dormind fara griji, de nu stiu de unde, a aparut pe fata mea un zambet, iar inima mi s-a umplut de fericire.  Copiii sunt sfinti , trimisi de Dumnezeu sa ne aline sufletul, sunt ingeri care vegheaza la capataiul linistii noastre. Omul sfinteste locul, iar copilul sfinteste omul. Pentru asta si pentru multe altele, va multumim, minunatilor! Iti multumesc, copilul meu, pentru ca faci parte din viata mea, pentru ca doar gandindu-ma la tine, orice povara-mi pare mai usoara! Iti multumesc pentru felul simplu, dar sincer,  in care ma iubesti si pentru sfaturile pe care, iata, ai ajuns sa mi le dai! Sa cresti sanatos, mintos si , daca s-ar putea, norocos!  Noi iti vom fi mereu alaturi.

O lecție de viață

Azi, de Ziua Copilului, mi-am amintit o poveste de demult.
 Era o domnisoara inginer cu care faceam cursuri de specialitate (ceva tehnologie). Era frumoasa cu totul: cu trup si suflet si zambet si glas. Era non-conformista (prin anii '80, venea imbracata cu pantaloni rosii de piele, mulati, un tricou decoltat si  geaca de piele), iar noi o adoram, tocmai pentru ca ne adora. Zambea mereu si nu se supara niciodata, desi eram departe de titlul de " elevi model". Invatam, pentru a ne bucura de zambetul ei. Parca ne si placea porcaria aia de materie, deloc preferata fetelor.
 Intr-o zi, pentru ca ma intorsesem tarziu de la un concurs de literatura, m-am gandit ca as putea sari peste temele de a doua zi. Ghinion! Ne-a dat extemporal. Nici macar titlul nu-l stiam! A corectat lucrarile  pe loc si mi-a dat nota...ZECE!!! Am primit-o ca pe zece pumni in figura. A doua zi,m-am prezentat la catedra si i-am spus timid ca am invatat Diagrama fier-carbon, ca pe apa. M-a privit bland, cu zambetul Acela:
- Stiu! Stiu c-ai invatat! Ti-am dat nota in avans.
E lectia mea de viata. E omul meu de contur. E locul unde s-a sadit respectul de sine. Si de ceilalti.

Aparențe

Stăteam cu mâna în buzunar, pregătită să scot telefonul, să formez 112. Urmăream atent un batrânel nevăzător, dus de braț de un tânăr scund, rotund și cam brunețel, plin de tatuaje, si cu capul ras, care-i arăta ca o gogoasă nereușită, făcută stângaci de o proaspătă soție.
Bătrânelul mi-a părut foarte curajos, pentru că, din câte mi-am dat seama, nici măcar nu zărea și, totuși, s-a aventurat să pornească singur la drum, prin  oraș, la oră de maximă aglomerație.
După ce l-a traversat strada, brunetul cu capul ras a așezat mâna bătrânului pe un stâlp, s-a scuzat (am dedus din gestul larg, făcut cu brațele) și a plecat în grabă.
 Am urcat in tramvai, în momentul în care am văzut.o femeie bine îmbrăcată îndreptându-se spre el. Din tramvai, am văzut că doamna nici măcar nu s-a oprit. A trecut nepăsătoare pe lângă bunicul care bâjbâia disperat si înainta anevoios, pipăind lucrurile ce îi ieșeau în cale.
Un grup de elevi mari, de la Gojdu, îl priveau, unii curioși, unii amuzați. Doar îl priveau.

Iar eu voiam să-l apăr de tipul tatuat.
Ce triste aparențe. :(

Simion Cozmescu

SIMION COZMESCU

Despre viata lui Simi nu prea stiu multe si nici nu ma intereseaza, sincer. Ma las, doar, invaluita de clocotul versurilor lui, alambicate si bizare, ca intr-un dans nebun, ca intr-o hora a muzelor. Poezia lui e nebunie pura (da-da, stiu ca am mai spus-o!), e traire spontana, profund dureroasa, uneori, pentru ca, in versul urmator, sa hohoteasca a viata .
Nebunie-durere-viata. Simi.

SALBASTRICA

de SIMION COZMESCU

Mă feresc de sufletul tău femeie
Nu vaccin pentru ce curge spre şi peste vertebre
Alunecată lumină muşcătură albastră de strigoi
Hei
Un râu roşu de sânge despletind morţi şi durere
Pe mal o familie ce aşteaptă moarte cu toţii..
Picnic funerar iar grătarele sfârâie
Mă feresc de sufletul tău femeie
De fapt nici nu ştiu dacă ai ..prezumţia funcţionează
Portocale albastre împinse obscen de crosa de golf
Găuri latente care aşteaptă visătoare
Sub şi peste cer liber sufletul meu prieten sărută ceva nori
Picură pe vertebre sufletul tău bănuiesc
Latent şi cumva pervers scriu iubesc
Peste sufletul tău femeie
De care mă feresc
Sălbastrica mea iubire.

Rigoletto

Sunt momente in viata in care, parca, un "multumesc!" nu ajunge. Ti-ai dori sa gasesti cuvinte noi, pentru a transmite starea speciala pe care ti-a oferit-o cineva sau ceva  si toate cuvintele existente, deja, sunt ori prea mici, ori nedestule. Asta caut acum: o formula noua prin care sa multumesc celor de la Evenimente Oradea , pentru ca mi-au amintit emotiile pe care ti le dau spectacolele de opera. Azi, dupa mai mult de douazeci de ani, am trait pana la lacrimi fiecare moment al operei "Rigoletto" . Cel mai si cel mai mult mi-a placut  vecina mea, o copilita  vioaie, cu privire inteligenta si miscari ingrijite, de aristocrat, care nu avea mai mult de zece-unsprezece ani si care se vedea, de departe, ca este o obisnuita a locului. Apoi, am gustat sunetele minunat rostogolite de soprana ce intrupa personajul Gildei, o tanara frumoasa, plapanda  (nu, nu era doamna grasa :)), care m-a facut, de nenumarate ori,  sa ma intreb de unde pot iesi notele curate, puternice picurate direct in sufletul ascultatorilor. Orchestra?... De exceptie!   Violoncelul, flautul, viorile te trimiteau intr-o alta lume, una care iti exploreaza emotiile ratacite in nesensibilitatea cotidiana. Si...ar fi asa multe de spus, dar o sa inchei cu " Iarta-ma, suflet al meu, ca te-am  vitregit de ceea ce meritai si iti promit ca nu o voi mai face pentru ca, cu cativa lei, iti daruiesc inca o viata, inca o sansa de-a vibra!" Si, pentru ca nu am gasit (oricat am cautat) un  cuvant nou, voi spune doar un "Din suflet, MULTUMESC, prietene ale mele, de la Evenimente Oradea!".

Povestea cea de viață

 Începutul de Om  tresaltă fericit, mușcând din viață bucăți mari, pe care le înghite aproape nemestecate, în timp ce, cu cealaltă mână, caută febril  o altă bucată. Mai mare.  Privește universul în ochi și îi cere să I se supună. Tot e al lui . Tot! Fără Dumnezeu.

 Cuprinsul de om  ia în fugă, absent,  câteva  imbucaturi de viață, dă doi dumicați copilului (mai mult de jumătate rămâne în farfurie) și fuge, în mare grabă, la muncă.

 Sfârșitul de om stă așezat la masă, tăind Viața  în bucățele mici, pe care le savurează  privind fix, undeva, la început.  Îl privește spășit  pe Dumnezeu  și-L roagă să-l ierte! Din când în când, tresare înspăimântat la sunetul enervant al  Vieții ce-l molfăie plictisită, fragmentându-l dureros.
.......
  Viața molfăie plictisită frânturi de povești.  Neclare si asisderea.

Scrisoare

Azi sunt departe de mine, mama. Mai departe decat de tine. Si tare usor mi-ai face sufletul, daca m-ai lua langa tine si m-ai tine strans si tacut, in brate. Cate nu ne-am mai spune tacand, mama! Cate distante s-ar micsora, cate doruri s-ar mistui, cate poveri  s-ar topi in inima.
 Cum faci sa spui multe, cu cuvinte putine? Cum faci sa spui totul, doar privindu-ma? Cum gasesti, mereu, calea  spre mine, cand chiar si eu o ratacesc? Iar eu, cum fac sa uit de tine? Cum pot inchide ochii, inainte de-a spune Domnului: “Iti multumesc ca mi-ai dat-o! Iti  multumesc ca, dintre toate  sufletele lumii, tu mi l-ai dat pe cel mai mare, sa-mi fie lumina si curatenie!” ?
 Azi sunt departe de mine si de tine, mama. Si nu mult mi-ar lua sa vin, sa te imbratisez. Nu e distanta sa ma tina departe , nici  piedici  sa-mi opreasca zborul. Doar mi-e rusine, mama!  Mi-ai spus: “ Tine ochii in pamant!” Nu te-am ascultat. Am  ridicat privirea, si-am vazut.
Si-as fi putut visa frumos si-acum, privind cuminte, in jos.

Dezarmată

- Mă scuzați! Ce tramvai e ăsta?
- 3 negru -îi raspund batrânelului de lângă mine.
- Că eu nu mă uit, că nu mă interesează. Nevasta e la lucru, ...eu, ce să fac? Mă plimb.
- O să mă mut pe scaunul din spate - anunț eu. Îmi place la geam. Era scuza perfectă pentru a mă elibera din aria contaminată cu aburi de alcool stătut, care-mi intorceau stomacul.
- Frumos! Să-mi rup eu gâtul, să vorbesc cu tine. Neinspirată, m-am așezat pe scaunul din spatele lui, așa că s-a întors pe jumătate, limitâdu-mi maxim posibilitatea de a mă proteja de respiratia lui.
- Vezi aici? Aici am stat 3 luni. Eram in practică. Apoi ne-a dus in Banat...
.....
Scot telefonul si încerc să-l ignor.
- Ce faci? Vorbești cu mine sau stai pe telefon?
Îmi înjur, in gând, bunul simț și mă așez in poziție de ascultare.
- Unde cobori?
- La bisericuță.
- A, e bine! Iți arăt și unde am lucrat 4 ani. Să-i ia dracu', cu pensiile lor! ... Domnul turuia în continuare, lucru ce-mi creștea iritarea peste limitele suportabilitații.
( Ce-ar fi să cobor? Sau să mă-mpușc?)
- Ia! Ia, uite-l pe Mitru! Uită-te mai repede! Nu l-ai vazut, asa-i?
Îi urmăream caninul care se mișca la fiecare atingere a limbii, de imi lăsa impresia că o să mi-l scuipe in față.
- Cum nu l-ai văzut? Ăla care dă din maini.
(Sau sa mă-mpușc?)
- Uite si Transilvania! Trebuie să ajung pe la Pojoga! Luci. O știi, nu?
O să merg într-o zi.
(Du-te...!) Câți ani apreciezi că am? Nu zic " îmi dai", că nu-i corect! Am lucrat ca șef. Știu cum merg treburile astea. Am fost șef de echipă.
Laserele din ochii mei, lipiți disperat de geam,  tăiasera traseul până la bisericuță.
     - Să aveți sănătate! Eu cobor aici.
- Așa! Coboară! Am șapte zeci si trei. Să știi!
      Ridic ochii către bisericuță. "Mulțumesc, Doamne! Și, ai grijă, să nu-mi cumpar, niciodata, nicio armă! Că, Doamne, puțin mai era!"

Să-mi fie invățătură de minte!

Când am ieșit pe ușa mall-ului, am văzut venind, in mare viteză, două domnișoare. Am ținut ușa, cu un zâmbet binevoitor, iar fătuca blondă s-a precipitat să intre, împingând in față telefonul cu urechi sclipitoare,  construindu-si instantaneu,un botic și un aer princiar. A trecut pe lânga mine, privind înainte, ca o regină pe lângă ușier. M-am tras repede din fața celei de-a doua. Insuficient de rapid, pentru că m-a lovit cu umărul, și și-a urmat prietena, arborând același aer roial. Am rămas ținând ușa. M-am intors indignată și am strigat: " Maimuțelor!"
Apoi m-am simtit prost. Tare prost! Am jignit bietele animale. Oare cum se numește specia lor (sigur nu facem parte din aceeași!)?

Regrete. De cate.ori mi-am.dorit sa intorc timpul!

Nu te supăra, prieten al meu, că nu am răspuns chemării tale de ajutor! Vorbeai mereu, vorbeai nestăvilit, spuneai lucruri mărunte cu vorbe mari, iar eu, în foarte importantul meu drum pe-acest pămant, n-aveam timp.  Nu m-am putut opri  sa te ascult.
     Nu te pot ierta că mi-ai iertat ignoranța! Nu ma pot ierta că nu mi-am acordat șansa de a-ți primi mesajele pe care le transmiteai, direct din inimă.  De căți ani  ne știm? De câți nu ne mai știm?  Cât a trecut de când făceam analize pe texte profund filosofice, împărtășindu-ne ceea ce ni s-a întamplat peste zi? Râdeai cu ochi, cu gropițe, cu toată ființa. Ne reproșam și ne impăcam, tineri si singuri, luptând cu tinerețea si singurătatea. Ne înțelegeam, atunci. Aș vrea să te mai pot ințelege si acum! Cum pot să spun: "E prea târziu, Eugen!"?  Cum pot să-mi recunosc că, dacă n-ai fi plecat (trist si singur) nu mi-aș fi amintit toate cele trăite demult, in cenușiul cămin, cimitir al tineretilor noastre? Cine pe cine a sprijinit mai mult? Cine pe cine a neglijat mai mult?  Iată doar câteva întrebări al căror răspuns nu mai conteaza. Ramân multe altele, săpate-n ochii tăi profund si trist albastri, neintelesi si-adânc cercetători.  La care nu m-am oprit să răspund. Mă iarta, prieten al meu!

Spre mâine

Uneori, îmi plouă în vene cu lacrimi, ce se adună mâlos, în urmele lăsate de cei ce m-au rănit.
Dar sufletul meu e iubire de viață, de primăvară, de zâmbet, de vers, și-n inima mea e dor nebun de soare, care să sfåșie fumul innecăcios al suferințelor de demult.
Sunt deasupra trădării, a minciunii și-a șoaptelor promiscue rostite in așternuturile păcatului.
Îmi oblojesc aripile pentru zborul înalt, spre mâine.

De ce-mi tot vine sa spun: NU!

De ce-mi tot vine sa spun: Nu!

Nu vreau să vreau! Refuz să mint!
 Nu vreau să tac, când știu ce simt!
Nici să înghit, când vreau să scuip,
Nici să repet, când vreau să uit,
Să plec, atunci când vreau să stau,
Sau să păstrez, când vreau să dau.
Nici să zâmbesc când vreau să strig,
Să cad, când vreau să mă ridic .
Nu vreau să-ți fiu tovarăș mut,
Cer,vehement, drept la cuvânt!
Nu pierd nimic din ce iubesc,
Nu rabd, de-mi vine să lovesc !
Nu vreau să mor, vreau să iubesc!
Vreau să renasc , vreau să clădesc,
Nu mă prefac, vreau să fiu eu!
Sunt liber, pentru Dumnezeu!